La Gura Portitei, acolo unde am luat o gura de... noi!

Intr-un fel abia asteptam sa va scriu, pentru ca sunt multe de spus, dar au fost si mai multe traite, astfel incat ma simt ca o sticla plina pe care daca o intorci nu se varsa cu viteza, pentru ca abia are loc sa respire.

Am parcurs primele 2 saptamani de vacanta: Saptamana Calatoriilor si Saptamana Prieteniei. Pentru ca am spus de la inceput ca ne vom acorda semnelor si vremii, au existat si destinatii pe care ni le-am propus si nu am ajuns (fabrica de ciocolata... inca mai avem formalitati de indeplinit), dar au fost si locuri in care nu ne-am imaginat ca vom ajunge, exact ca intr-o calatorie adevarata . Fiecare zi a noastra este o zi initiatica, intr-un fel sau altul. Intalnim invatatori si ucenici pe masura ce inaintam in clipa.

Primele zile am calatorit cu simturile noastre, prin Asia imitand dansatoare chinezoaice si dansand cu evantaie confectionate de noi, am mancat orez si legume calite foarte putin in sos de soia, pentru a-si mentine viata si energia pamantului, ne-am plimbat cu degetul pe harta in America de Sud povestind despre Machu Pichu – polul feminin al Pamantului, dupa unii, si apoi urgent in Asia la polul masculin al Pamantului - Himalaya.

Pentru Europa am ales Romania. Poate nu e tocmai o tara reprezentativa a continentului, dar ce te faci cand vrei sa pastrezi in sufletul copiilor tai iubirea fata de pamantul pe care s-au nascut? Le arati cele mai frumoase locuri pe care le are si ii lasi pe ei sa decida mai departe. Alegerea destinatiei vietii apartine fiecaria in parte, iar eu am multe locuri pe care le iubesc. Acum am ales Gura Portitei.

Cand calatoresti cele mai importante sunt emotiile. Desigur, vizualul este mereu incantat de nou si maret, de neobisnuit, de surpriza, de istorie sau realizari constructive. Totusi, dincolo de simtul vazului si auzului, emotiile sunt cele care definesc cu adevarat o calatorie.

Ne-am aventurat in traversarea lacului Golovita cu un vaporas aparut, probabil, in epoca fierului. Am fost stropiti din cap pana in picioare de fiecare val al acestui lac furtunos de o culoare ocru furios. Golovita ar putea primi oricand numele de „mica mare”, pentru ca, avand o adancime care variaza extrem de mult te poti intalni aici cu valuri furioase, vanturi, ceata si ploi abundente. Peste toate... frica! Caci da, copiii s-au speriat, asa cum numai intr-o expeditie adevarata se intampla! Ceata a facut ca malul de la Gura Portitei sa nu mai fie vizibil astfel incat aventura capatase un aer misterios! Copiii erau protejati de izoprenele luate pentru dormit in cort, care acum erau scut contra apei care ne stropea peste parapetul inexistent al vaporasului! Peste capetele lor, noi, adultii, ne zambeam mirat si complice razand fiecare de parul ud al celuilalt, sau de apa care ne siroia pe fata. Senzatiile s-au dus la extrem in momentul in care vaporasul s-a zguduit, amintindu-mi brusc o voce de mucalit care povestea candva la nu stiu ce terasa ca lacul este, pe alocuri, atat de mic incat vaporasele dau cu "burta" de fundul lui. Am simtit-o pe pielea noastra. E straniu sa vezi atata furie si atatea valuri pentru o adancime atat de mica!

Am ajuns si ne-am campat, iar zilele ce au urmat ne-am plimbat cu catamaranul pe mare si am simtit puterea vantului in vele, dar mai ales i-am simtit forta cea care a facut sa mute suflete de pe un continent pe altul.

Am calatorit inapoi prin ploi si valuri, am ajuns din nou uzi pana la piele la Jurilovca cu un alt vaporas, mai mare, mai vechi, mai aglomerat, mai comic prin faptul ca el era, de fapt, doar un ponton tractat de vaporas, cu ajutorul unei simple parame manevrate de lipoveni cu fete amare, si, intr-un final am aflat ca hainele uscate sunt o mare binecuvantare a acestui pamant.

O adevarata aventura din care ne-am intors cu „avem ce povesti acasa!”. Au fost cateva zile in care copiii au trait momente extreme (pentru un copil!) iar adultii si-au adus aminte ca neprevazutul este cel mai frumos plan. Personal am simtit ca am trecut printr-o poarta pe care nu stiu inca sa o definesc: poate vantul, valurile sau senzatia de a ma fi simtit ca o pasare uriasa care protejaza copiii de ploaie si apa...

In orice caz, cu totii ne-am intors cu convingerea ca orice calatorie este, in fapt, o aventura interioara in care afli cat de curajos esti, ce infinitate de senzatii poti trai, cat de larg iti este sufletul prin care corpul tau tot umbla, aici sau aiurea, in Otopeni sau la Gura Portitei. O poarta mare in care am luat o gura de... noi!

Desi unii dintre noi au vazut delfini aproape de barca (norocosii!) la intoarcere ne-am oprit la Constanta sa ii vedem de aprope pe cei 3 de la Delfinariu. Recunosc ca mi-au dat lacrimile, (hai, nu fiti rai, nu pentru ca am lucrat 1o ani la Radio Contact!) fiintele acestea sunt orice numai animale nu. Sunt spirite inalte, venite sa ne invete joaca, zambetul si forta folosite in cel mai inalt si nobil scop: Bucuria!

A fost o Saptamana a Calatoriilor urmata de cea a Prieteniei: saptamana in care ne-am imprietenit cu carti noi, cu respectul fata de ceilalti sau cu tehnici noi de a desena in creta colorata. Ammai dat o fuga pe Herastrau cu catamaranul ca sa ne imprietenim si cu ideea ca aici langa noi, in capitala, poti practica sporturi de apa cu o satisfactie la fel de mare. Vant sa fie!

Personal m-am imprietenit cu ideea de a avea incredere in neprevazut, in nou, in ceea ce nu stiu dar voi afla pe parcurs, in Planul cel Mare pe care imi tes zi de zi Planul meu cel Mic.