In utimul week-end de vacanta ne-am luat copiii (proprii) si am plecat la munte. Am vrut sa imi aduc aminte de oboseala placuta a urcusului printre brazi si sa inchei vacanta printr-o re-integrare a cercului familial. Un efort comun te intregeste, mereu. Sa respiri impreuna, sa transpiri impreuna te re-uneste cu ai tai. Dar am avut si un gand ascuns: vroiam sa iau vacanta cu mine pentru totdeauna.
Recunosc ca am ocolit ani in sir Valea Prahovei si, in general, Romania, pentru concediile noastre. Ne-a sunat de-a dreptul exotic sa alegem o "clasica": mers cu masina prin Valea Dorului pana la Hotel Pestera, apoi urcus pana la Babele si Vf. Omu. Dar intoarcerea pe drumurile studentesti in varianta re-loaded (familie cu 2 copii) avea sa fie o adevarata revelatie.
"Ce nume de poveste!...poiana Sfarsitul Lumii? Poate e vorba de o lume ce incepe in ochiul
Sfinxului si se sfarseste in norii de sub talpile zeilor daci. Dar Podul
cu Florile sau Piatra Arsa? Dar Varful cu Dor? Ce dor atat de fierbinte
a dat numele unei vai, unui izvor si unui varf printr-o numire atat de
stravechi inmiresmata? Caci nu este Varful Dorului, ci e Varful cu Dor,
asa cum e Valea cu Brazi ori Dealul cu Melci. Iata dorul, stand pe un
varf, unde pietre ciudate formeaza, zice Nicolae Densusianu, un altar
ciclopic. Un dor mai tare decat moartea, un dor vesnic, incremenit in
piatra. Poate sufletul strabunilor care geme, uitat, poate dorul de
vremurile cand zeii umblau cu talpile goale pe pajistile Bucegilor (Aurora Petan).
Am urcat tuspatru pana la Babele, primul nostru drum impreuna cu rucsacurile in spate, sau, eventual, cu copilul mic in carca. Sara a mers admirabil pentru varsta ei iar pentru Luca a fost o plimbare. Mi-am regasit ritmul pasilor prin munte, ritm nepierdut niciodata in lunga pauza de asensiuni din ultimii ani. Parca nimic nu e mai egal cu tine decat mersul fara timp, prin padure, fara sa iti simti picioarele, doar tu, mersul si respiratia ta.
La Babele - desigur, Zane si ele, candva - am trecut in viteza pe langa excursionisti pasnici, oameni blanzi si familii ostenite. Nimic strident, iar uriasul Sfinx nu e deloc banal, incarca incontinuu cu forta lui intregul platou. Acolo vezi cel mai bine ce egali sunt copiii cu intelepciunea. Acolo vezi cel mai bineca nu exista varsta a omului, doar experiente ale lui.
Daca am fi avut putin exercitiu si incaltari (si mai) potrivite, poate am fi ajuns si la Omu. Doar ne-am apropiat de el, apoi, gasind un loc ferit, ne-am intins toti pe iarba si am adormit intre buruieni si aer sfant. Am privit varfurile muntilor de la inaltimea ierbii, ne-am fost Zamolxe timp de un vis, si am vibrat pentru noi inceputuri. Am strigat la OM, am cantat in gand, am curatat ce era de curatat in noi acolo, pe muntele Misterelor. Am pus urechea in iarba si am ascultat inimile si bataile de tobe ale celor care lucreaza in subteran aici, la polul Romaniei. Departe de civilizatie, aproape de om, prin energii subtile dar hotarate.
Am coborat cu ultima telecabina pentru a ne rasfata in mica piscina a Hotelului Pestera - nu e umpluta cu apa vie a Ialomitei, dar a fost un bun inceput pentru a ne trata trupurile obosite cu forta si linistea apei. A doua zi am intrat in pestera Ialomitei, un alt traseu interior catre altarul fiecaruia dintre noi. Cei 400 m de trepte prin stanca sunt totuna cu 400 de pasi in tine, in increderea pe care o dai pamantului de a te tine in siguranta in maruntaiele lui. La capatul drumului intunecat - micul altar iti aminteste ca la orice capat esti tot tu.
Am pastrat Varful Omu - Stalpul Cerului pentru o alta calatorie interioara, cand drumurile ni se vor deschide cu mai mare usurinta, cand pasii piticilor se vor completa mai usor cu ai nostri.
Pana atunci pastram experienta ce ne-a fost oferita si gandul ce a ramas pentru acum-ul de azi, dar si cel de maine: viata e un pas. Totul se reduce la pasul pe care il faci, la aerul pe care il respiri, la aerul pe care il expiri, cuvantul ce iese din tine, vantul ce-ti intra cu-n gand. Nu exista scoala sau semestre scolare, nu exista teme si exercitii, rapoarte si sedinte, vanzari sau cumparari. Nu poti face 2 pasi deodata. Viata-i un gand singur, un pas pe care il faci, mereu o singura privire odata. Mereu suvoaie de emotii, multe de-odata..
Viata toata-i o vacanta!
(Ii multumesc Adrianei pentru inspiratie!...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu